Nu este o noutate faptul ca sunt mandra de faptul ca locuiesc in Dobrogea si de mixul frumos de culturi pe care il avem aici. Acest mix m-a facut sa am prieteni turci inca din copilarie, sa fiu apropiata de limba si cultura lor si acum sa-mi doresc chiar sa invat limba turca. Si asa am ajuns la centrul cultural Yunus Emre care ofera diverse cursuri doritorilor.
Unul din cursurile la care am avut norocul sa particip a fost un curs de pictura pe apa – tehnica Ebru. A fost un proiect in care ei ne-au pus la dispozitie tot ce ne trebuia, noi am adus doar pliantele Kaufland care curatau excelent apa intre 2 picturi si un sort sau halat cu care sa ne protejam hainele. La mine a fost nevoie de combinezon si chiar si asa plecam cu vopsea si in par 🙂
Pentru ca doar ce le-am promovat tehnica si pentru ca ne dorim sa se reia acest curs si pentru ca vad ca inca se manifesta interes va reciclez aici niste articole mai vechi adunate pe blogul de handmade.
Mai puteti frunzari:
Episodul de azi va aduce istoria si detaliile tehnice ale acestei arte. In urmatoarele o sa fac un scurt rezumat cu pasii pe care i-am parcurs si progresul meu.
In traducere Ebru inseamna “nor” pentru ca si picaturile de vopsea care cad in apa iau forma unui nor. In engleza i se spune “paper marbling”, si chiar ia un aspect marmorat (wiki despre ebru si despre paper marbling), iar in romana se pare ca ar fi cunoscuta sub numele de “foita turceasca”. Si am mai gasit si tehnica japoneza similara “suminagashi” (la paper marbling pe wiki gasit referinte si despre suminagashi). Si cred ca o sa va placa si cele 2 articole cu video de pe webcultura: articol 1 si articol 2.
Istoria acestei tehnici: a fost pentru prima data documentata in sec. XV in Turkistan. Pornind din China in timpul dinastiei T’ang (608 – 918) aceasta arta a luat Drumul Matasii prin Iran si a ajuns in Anatolia. Cea mai mare dezvoltare si apreciere a cunoscut-o in perioada Imperiului Otoman.
Initial ea era folosita pentru a imbraca copertile de carti si manuscrise, interior si exterior. Acum de obicei se inrameaza rezultatul final si se spune ca este benefic pentru casa celui care le gazduieste (asa sa fie, pentru ca am de gand sa le daruiesc deci puteti sa va anuntati dorinta de a primi o opera de arta ebru marca DMS 😉 ).Â
Pe vremuri pictorii isi faceau singuri absolut toate piesele si ingredientele necesare lucrului. Culorile pentru vopsele se obtineau din natura si era un proces de durata si care cerea finete. Pudra extrasa din roci sau plante se amesteca apoi cu apa adaugata treptat si se freca intre 2 pietre (de obicei era marmura), conditia esentiala fiind ca cele 2 pietre sa fie de acelasi fel si de aceeasi finete. Miscarea trebuia sa fie apasata si se facea in forma cifrei 8 sau a semnului infinit. Acest procedeu de frecare se facea manual si dura pana la 8 ore, verificarea finala fiind prin turnarea unei picaturi de apa care sa alunece gratios fara sa mai lase brobonele in urma.
Dar inca nu avem vopselurile gata de a fi folosite, acum apare un ingredient minune care fixeaza culoarea, o impiedica sa se imprastie in apa si totodata o impiedica si sa se amestece cu celelalte culori din apa. Acelasi ingredient minune poate actiona ca diluant al nuantei respective, atunci cand vrei sa o mai deschizi cu un ton sau doua, sau mai multe daca scapi prea multa cantitate. Si vorbim de fierea de vita…care cica miroase destul de greu de suportat. Inca nu am avut curiozitatea sa o miros ma gandesc ca am timp 9 luni 🙂 Si inca nu am terminat: dupa ce se adauga fierea timp de 6 luni se punea in loc intunecat si se amesteca de 3 ori pe zi. Se extrage usurel apa care va ramane deasupra si abia acum avem o vopsea sub forma de pasta gata de a fi folosita.
Am terminat cu vopseaua si ne putem apuca si de pregatirea apei. Care nu e doar apa simpla cum am crezut eu in ignoranta mea initiala.
Intr-o proportie variabila de 2 linguri la 5 litri de apa se adauga o substanta care noua ne-a fost prezentata sub forma de pudra si cu denumirea de “chitra”, am mai gasit-o si sub denumirea de “guma arabica” sau “astragalus” a mai numit-o profesorul de la fundatie (“mastica” a mai zis o doamna azi, nu stiu daca e acelasi lucru). Ea de fapt devine gelatinoasa si ofera apei o vascozitate care va ajuta vopseaua sa pluteasca.
Se pare ca de fapt cea mai grea parte a cursului este obtinerea densitatii ideale a apei, care uneori tine pur si simplu de dispozitia psihica a celui care o prepara.
Dupa cum poate ati observat toate ingredientele de pana acum au fost din ce poate natura sa ofere. Si pensulele se incadreaza in acelasi tipar. Lemnul folosit este de trandafir pentru ca nu absoabe apa si are o usoara elasticitate.Â
Parul pensulei este din par de cal, de preferat par din coada si conditie esentiala: calul cat mai batran. Trebuie ca firul sa fie cat mai gros si cat mai aspru. Se pare ca pentru unii cel mai bun si cel mai bun par de cal era cel de la pur sange arab 🙂 Ne-a facut si o demonstratie de cum se pregatea o astfel de pensula. Si e dificil.
 |
| aici se vede inceputul de fabricare al vopselei din pudra amesteca cu apa si cele 2 suprafete de marmura pe care se amesteca |
 |
| sticla din colt stanga jos continer fiere de vita, punga alba contine pudra care devine vascoasa in apa si alaturi sunt parul de cal si batul de lemn de trandafir pentru confectia pensulei |
 |
| pensula in forma finala si tava folosita la creatie |
Mai jos demonstratia maestrului la Techirghiol. Pentru fiecare culoare se foloseste pensula separata. La fel si pentru fiecare model care se vrea imprimat exista niste betigase cu grosimi diferite. Si neaparat fiecare pensula si fiecare betigas se sterg dupa fiecare folosire. Iar apa ramasa la final se “curata” cu o foaie de ziar care absoarbe resturile. Si uite asa devin si ziarele bune la ceva 🙂
