Primavara asta deja este magica pentru mine, deja este incarcata de emotii si povesti frumoase.
Prima poveste a fost ziua de 8 aprilie cu vanatoare arhitecturala, tur si un super concert de jazz in interiorul Cazinoului.
A doua tocmai ce s-a desfasurat in weekend (22-23 aprilie ) si o voi dezvolta mai jos.
P.S.1: va veni si povestea frumoasa nr. 3 in scurt timp ๐
P.S.2: nu va mai fi o postare nebuna ca la alergarea pe scari din ianuarie 2016, dar va fi o postare lunga. Sper sa va placa jurnalul meu de memorii si fotografii.
Inainte de eveniment
Cum a inceput nebunia frumoasa? Pe scurt am scris aici :”O noua provocare“. Inca din start am fost atrasa de provocare, am scris ca vreau si eu si am aflat ca echipele erau deja facute. In ultimele zile cand s-au cristalizat un pic informatiile ar mai fi fost locuri dar aflu ca ni se permite sa ne facem o echipa exclusiv feminina cu un nume pe masura : “Pisicile Aristocrate”. Am stiut instinctiv ca aici vreau sa fiu, fara sa cunosc componenta echipei, fara un plan de alergare, fara o pregatire efectiva. Am decis ca vrem sa fim pata de culoare a evenimentului si ca vrem doar sa fim acolo, sa ne simtim bine si sa mergem cat mai mult. Spun “mergem” fiindca eram toate putin pe langa sport, Aguritza deja anuntase ca ea va lesina dupa prima bucla, iar eu mers sporadic la sala in schimb merg mult pe jos. Cristina e totusi instructor de fitness, plus Lili si Ionela care au mai participat la maratoane si inca o mitzi super simpatica eleva la liceu cu program sportiv. Dar per total femei normale, o paleta foarte larga de varste, active la un mod de functionare de zi cu zi, mamici care chiar au facut ture cu copil la purtator sau cu copii alaturi.
Am avut o idee care s-a dovedit a fi excelenta de a cere cu imprumut o serie de fuste de la Igumbi Fashion care a raspuns pozitiv imediat si asa am adunat un total de 16 fuste care ne-au scos in evidenta zi si noapte ๐
Sambata 22 aprilie – dimineata
Facut si verificat bagaje: troler de cabina avion si un rucsac plin ๐ Incaltari de schimb, colanti, pantaloni de vreo 3 feluri, inclusiv pantalonii de ski nestiind ce ne asteapta pe timp de noapte, sosete, bustiere, tricouri si bluzoane. La tricouri si bluzoane de fapt aveam un plan: pe zi daca era cald la fiecare tura sa schimb tricoul, fiindca toate erau cu diverse mesaje, iar pe noapte/seara sa pun bluzoanele.
Nu a iesit chiar planul initial fiindca pe zi am avut un alt program fiind invitata sa fiu ghid pentru delegatia oficiala a primariei orasului Yokohama. Orasul Constanta este infratit cu Yokohama inca din 1977 si din 1982 avem in parcul Tabacariei o lampa traditionala primita cadou. Si aici ar iesi o poveste independenta si mi-as fi dorit sa nu se suprapuna evenimentele ca sa le fi fost alaturi intreaga zi fiindca au avut o agenda extrem de interesanta (cu o super bulina alba pentru vigilenta politiei de frontiera, am fost noi un pic sechestrati pana s-a rezolvat situatia, dar au dovedit ca isi fac treaba).
Am uitat in schimb sa iau o crema de fata, ideal ar fi fost chiar cu factor de protectie si chiar si cu balsam de buze m-am dat prea rar. Iar la fata locului am descoperit ca nu aveam un cort efectiv unde sa ma pot schimba, ci doar unul unde sa ne lasam bagajele. Plus ca temperaturile inca nu erau asa de varatice si am ramas la bluzoane, dar chiar si ele peste polarul care sa ma protejeze. La una din schimbari am primit ajutor din partea cortului de Cruce Rosie, apoi pe noapte cand am schimbat de la primul strat si am pus multe straturi am facut un pic de contorsionism in masina capitanului nostru, Lili.
Energia si adrenalina ne-au cuprins inca de la sosire, lume multa, nerabdare si incantare la fel de multa, da-i si imparte fuste, hai si niste poze, saluta lumea cunoscuta, fiindca nu aveai cum sa nu cunosti si din celelalte echipe. Deja fustele noastre incepeau sa culeaga zambete de simpatie.
Si s-a dat startul. Am apucat sa fac in prima parte a zilei doua ture, la a doua stand alaturi de o mamica si facand tura la pas, ea fiind cu fetita in brate, eu fiindca voiam sa ma menajez stiindย ca-mi urmeaza episodul doi de plimbare a delegatiei si apoi noaptea cea mare.
Inca din primele ture Ionela a dat startul salutului echipei, evident “Miau”, salut care a fost adoptat si de ceilalti participanti ai evenimentului raspunzand si ei tot cu “miau” ๐
M-am intors la apusul soarelui cu cafea la purtator (multumim Take5Coffee) si am pornit voiniceste.Cu bluzonul numarul 2 ๐
Fetele deja rulau fin, as putea zice :)) In acel moment se afisase un clasament provizoriu in care eram pe locul 14. Si atunci am decis ca pentru mine nu este definitoriu un spirit concursier fiindca nu asta era scopul evenimentului, eram la un eveniment umanitar, fara premii, scopul era altul. Era un eveniment in care prima spritul de echipa si depasirea unor bariere proprii. Nu stiam poate nici cum ne cheama una pe cealalta si totusi am functionat ca o echipa veche si bine unsa, cumva ne completam in putine cuvinte. Da, femei si cuvinte putine, va vine sa credeti sau nu, dar se poate si asa ๐ Am plecat in echipe de 2, 3 sau 4 fete. Toate acele fete care spusesera ca vor face un tur, poate si pe al doilea dar atat, uite-le cum erau la al 4-lea sau al 5-lea si o faceau cu zambetul pe buze.
Undeva pe la ora 21, trecusem deja la bluzonul numarul 3 pus peste polar. Iar la colanti deja mai pusesem si acolo un strat.
Sambata spre duminica noaptea
S-a lasat seara si de aici a inceput cumva magia. Eram mai putin fete si ne completam fara probleme, plecand pe rand cat sa lasam timp colegelor sa se odihneasca un pic si totusi fara sa stam prea mult ca sa nu ne ia frigul. Undeva dupa miezul noptii am realizat ca mi-am atins primul target: cel de 10 ture, adica 30 de km.
Un alt moment magic a fost cel al tortelor, desi stiam de ele atunci cand le vedeai la intoarcerea din fiecare cursa era o senzatie greu de descris, stiai ca ai contribuit ca torta echipei tale sa ramana aprinsa.
Deja ne stiam intre noi, fiindca ramasesem foarte putini participanti pe noapte si ne-am distrat cu cateva fotografii de amintire: clubul 26 (ianuarie, august si octombrie), apoi prietene dragi care mi-au adus ciocolata pentru energie, apoi au mai venit fete pe noapte care nu-au aprovizionat cu gustari si cafea. Inca reget ca nu am prins la standul de gustari puse de la dispozitie de organizatori o oferta speciala de la un sponsor cu branza de capra, produse cu un nume atat de simplu: “Capritele Dianei” :))) si cica mai era si delicioasa ๐
Si desi erau grade putine spre unul singur :)) nu am simtit nevoia sa intram in acel cort care oferea caldura. Nu de alta, dar pisicile se molesesc de la caldura ๐
Rasaritul
Recunosc ca si asta a fost unul din motivele pentru care mi-am dorit sa stau peste noapte. Ador rasaritul, dar eu sunt nocturna nu matinala,daca am prins forma pernei cu greu ma mai dezlipesc. Prefer sa ma prinda treaza rasaritul si apoi sa merg la culcare.
Rasaritul m-a prins bifand un al doilea target mai putin constientizat: daca tot facusem deja cei 30 de km am ajuns si la 39 adica fix cati ani am acum (cifra rotunda o bifez la toamna).
Deja incepusera sa se re-anime oamenii pe acolo. Incepeau sa vina forte proaspete si era un suflu nou care ne-a readus energia si ne-a facut sa uitam ca suntem acolo de niste ore bune. Ghici ce: toate fetele care spusesera ca ele nu duc mai mult de o tura si lesina la a doua de fapt au ajuns sa faca 5 ture ca medie. Aguritza dimineata era titirez de energie :”ma mai duc o tura”. Auris si ea la fel: a stat alaturi de noi pe timp de noapte si a tot bagat usurel inca un tur si inca un tur si tot asa.
Ce mi-a placut enorm de mult? Faptul ca lumea isi dadea buna dimineata, eram deja o mare echipa, ne stiam deja unii cu altii, simteam ca parca impartim un mic secret doar al nostru, depasisem un prag datorita acelei nopti petrecuta in miscare.
Si desi genunchiul stang incepuse sa dea semne ca ar fi bine sa il menajez am decis ca as putea incerca si un maraton, adica 42 de km. Iar ultima cursa a fost doar asa, de rotunjire a sumei, la ora 9 lasandu-l pe sotul meu sa aduca ultimul jeton in numele meu ๐
Premierea
Am schimbat ultima tinuta cu un tricou cu mesaj care mi s-a parut ca se potriveste la fix.
S-a adunat lume multa si a inceput festivitatea. S-a anuntat doar totalul mare de kilometri acumulati, ceea ce mi s-a parut o idee foarte buna fiindca scopul acelui eveniment era unul colectiv, nu o competitie. Nu venisem acolo pentru premii, sau pentru un podium, ala era doar simbolic. Medalii si trofee au primit toate echipele. Da, si cate un tort pentru primele 3 locuri. Chiar si acum la 2 zile distanta si inca nu am pofta de dulce, culmea, salivez la o friptura si la niste paste.
La noi in echipa s-a lasat cu imbratisari si cu lacrimi. Reusisem… noi, niste asa zis pisici aristocrate constiente ca suntem niste mitze lesinate. Si am avut si un super motan cu noi care s-a integrat perfect si a ajutat mult.
Personal, nu pot sa nu am o doza de mandrie faptul ca noi, o echipa feminina si complet nepregratita, am ajuns la acelasi nivel cu o echipa de instructori sportivi, urcand de pe locul 14 pana pe 10 si incheind pe 9. Lucru care dovedeste ca la proiecte pe termen lung consecventa este cea care face diferenta.
Si-mi venea in minte alta vorba pe care o folosim pe negandite uneori cand ne referim la anumite actiuni: “pot s-o tin asa pana dimineata”. fix asta am facut eu /noi ….multi in acea noapte. Chiar am tinut-o pana dimineata. Si acum Adi ne ameninta ca in 2018 urmeaza 48 de ore. Tinand cont ca deja s-a creat un precedent, deja s-au ascutit orgolii, s-au stabilit niste recorduri personale, ma astept ca anul urmator sa fie si mai dinamic evenimentul si oamenii si mai dornici de participare.
Felicitari si spor in continuare! Hai si la Corcova in ultima sambata din August. Nu-i caritabil e run & vin & fun si exista si o cursa de 6 km prin vie. Cazare la cort ๐ Spor!
Sensibil si delicat !
Ms pt sugestii !
Anul viitor pregฤtesc idei noi !